fbpx

Drumul înapoi spre casă

A fost odată o fetiță care locuia împreună cu mama și cu fratele ei mai mare. Mama ei îi repeta într-una că este un copil nerecunoscător, însă fetița simțea că ea nici măcar nu o vede. Îi spunea mereu că este o fetiță rea. Asta și toate momentele în care se simțea exclusă și marginalizată o dureau foarte tare pe fetiță. Visa mereu la ziua când avea să crească mare și la femeia care ar putea deveni. 

Într-o zi, după o ceartă zdravănă, mama ei a alungat-o de acasă, iar fetița a început să rătăcească prin lume. ”Sunt rea!” își spunea neîncetat micuța, printre lacrimi și suspine, pe care abia și le putea stăpâni. ”Eu nu sunt bună, nu am cum să fiu bună, altfel, mama nu m-ar fi alungat de acasă.”

Fetiței nici măcar nu-i trecu vreo secundă prin cap să verifice dacă chiar este adevărat ce îi spusese mama ei, dacă chiar așa stăteau lucrurile. Nicidecum. Se îmbrăcase pur și simplu în cuvintele mamei ei, ca în niște haine, deși nici măcar nu-i veneau. O chinuiau și o împiedicau să respire și să fie ea.

Plimbându-se ea așa, prin lumea oamenilor mari și grăbiți, fetița dădu în dreptul unui drum peste un cerșetor.
-Ce faci, fetițo, atât de mică și de singură în lumea asta mare? Și de ce ești atât de necăjită? o întrebă cerșetorul.
-Pentru că mama m-a alungat de acasă. Și ăsta nici nu e cel mai rău lucru din lume!... 
-Dar care e cel mai rău lucru din lume? întrebă el.
-Cel mai rău lucru din lume este că sunt rea! zise fetița și izbucni într-un plâns sfâșietor.

Cerșetorul se uită mirat la ea.
-Rea, cum adică rea? Cine ți-a spus una ca asta? o întrebă.
-Mama. Iar dacă mama spune asta, trebuie să fie adevărat...
-Fetițo, spuse el înduioșat, eu sunt un biet cerșetor, nu am bani și trăiesc pe străzi, dar am trăit o viață de om și până la vârsta asta nu am întâlnit oameni răi. Nu există oameni răi. Iar tu, cu siguranță nu ești rea.

Fetița se uită cu ochii ei mari și negri la el, neîncrezătoare.
-Tu chiar crezi că nu sunt rea?...bâigui ea.
-Nu cred. Sunt convins! Doar pentru că auzi vorbele astea din gura mamei tale, nu e nevoie să te îmbraci cu ele. Uite, dacă ar fi să pui toată răutatea ta într-una dintre hainele pe care le porți, care ar fi ea?
-Probabil că pelerina asta ponosită, spuse tristă fetița, arătând spre haina uzată pe care o purta.

-Bine, spuse cerșetorul. Gândește-te că toată răutatea pe care o ai stă ascunsă în pelerina ta ponosită. Acum dezbracă-te de ea și las-o în urmă! O poți lăsa aici, la mine.
-Bine, dar atunci eu voi rămâne fără ea.
-Dar și fără răutatea pe care crezi că o porți. Ce spui, vrei să scapi de răutate?... întrebă omul.
-Daaa, vreau mai mult decât orice! spuse fetița. În felul acesta mă voi putea întoarce la mama mea!.... iar ochii îi sclipiră din nou, limpezi.
-În regulă. Atunci scapă de pelerină și du-te în drumul tău! îi mai spuse cerșetorul.Drumul înapoi spre casă

Zis și făcut. Fetița se dezbrăcă de pelerină, după ce pusese în ea toată răutatea ei. Nimic special nu păru să se întâmple. Se simțea la fel, poate doar un pic mai ușoară. Pesemne bătrânul cerșetor o păcălise. Era tot ea, dar cu o haină în minus. Fu nevoită să meargă mai departe. Era acum și mai tristă. Mergând așa, obosită și flâmândă, în dreptul unui pod îi ieși în cale un bărbat. O întrebă și el ce face pe drumuri, singură și tristă, mai ales că deja se înserase.

-Am fost izgonită de acasă, m-a alungat mama, spuse fetița mușcându-și buza de jos.
-Ce trist, spuse omul privind-o cu compasiune. Dar cu ce i-ai greșit mamei tale?
-Am cea mai mare vină din lume! spuse fetița cu glas scăzut. Sunt o fetiță rea! Așa spune mama, iar mamele au întotdeauna dreptate. Omul se uită cu drag la ea.
-Copil drag, nu există copii răi, spuse el pe un ton potolit.

-Nu? Se uită fetița cu ochi mari, parcă un pic mai convinsă de spusele acestui om, decât de ale cerșetorului. În fond, s-ar putea să aibă dreptate, se gândi ea. ”Ce știu eu? Poate nici nu sunt așa de rea, cum spune mama.” Și ochii începură să îi strălucească un pic mai tare și să devină și mai limpezi.
- Uite, zise omul, dacă ar fi să renunți la un obiect de-al tău, pe care îl porți acum cu tine, în care să pui toată răutatea ta și să îl lași apoi în urmă, care ar fi acela? Fetița se uită la coșulețul din mâna ei. Era un dar primit de la fratele său, cu care nu se înțelegea defel.
-Ăsta e, spuse ea încet și îi întinse omului coșulețul. Omul luă coșulețul, ca să îl păstreze. Fetița îi mulțumi și merse mai departe. Se simțea parcă și mai ușoară fără coșuleț. Îngrămădise acolo toată răutatea ei.

Fetița își dorea mult să ajungă înapoi acasă, ca să vadă dacă mama ei mai este supărată pe ea și dacă o primește înapoi. Îi era dor și de fratele ei, chiar dacă o necăjea mereu. Și mai ales voia să vadă dacă mama mai credea acum că este o fetiță rea, după ce își lăsă răutatea în urmă, așa cum o învățaseră oamenii întâlniți pe drum. Tot mergând așa, se făcu noapte. Își dădu seama că intrase pe nesimțite într-o pădure. Speriată de întuneric, fetița se gândi să se adăpostească la poalele unui stejar bătrân, care să o protejeze de frig și de pericole.
Acolo, lângă stejar, lângă un foc, văzu o femeie. Nu îi putea vedea chipul pentru că era întoarsă cu spatele. Se apropie stingheră de ea și o atinse ușor pe umăr. Femeia se întoarse cu un gest delicat spre ea. Era cel mai blând chip pe care îl văzuse vreodată.

-Bună copilă, îi spuse femeia, și fetița simți cum bunătatea glasului său o învăluie.
-Bună, zise fetița cu ochi triști.
-Ce face o fetiță minunată ca tine, noaptea, prin locuri atât de neprietenoase?
-Cred că m-am rătăcit, încercam să ajung acasă.
-Dar de ce ai plecat de acasă? întrebă femeia cu ochi blânzi.
-Nu m-am simțit niciodată înțeleasă acolo, e un loc urât și rece! Iar mama mea m-a alungat de acasă, spunându-mi că sunt o fetiță rea.

Femeii i se umplură ochii de lacrimi.

-Copil frumos, nu există copii răi! Iar drumul înapoi spre casă e întotdeauna în sufletul tău. Îl vei găsi, sunt sigură de asta!
-Chiar nu există copii răi? îndrăzni fetița.
-Nicidecum, spuse femeia cu convingere.
-Și eu care credeam… Oricum, vreau să mă întorc acolo.
-Ești pe drumul cel bun! Uite, îți propun ceva, înainte să pornești spre casă, pune toată răutatea ta într-un sigur gest și las-o la mine.

Fetița se gândi o clipă.
-O voi pune într-un cântec, spuse ea.
-Așa să fie, încuviință femeia.

Și fetița se puse pe cântat. Și cântă fetița, minute în șir, ore în șir, până când noaptea se făcuse mai noapte și întunericul mai profund. Femeia o asculta de pe margine, de lângă foc, iar fetița se mai uita din când în când la ea, doar cât să-i întâlnească zâmbetul și privirea caldă. Apoi continua nestingherită cântecul. Noaptea trecu și se iviră zorii zilei. Într-un final, fetița se opri din cântat. Se uită după femeia cu chipul blând, dar nu mai era acolo. Dispăruse. Fetița se simți ușurată, atât de ușurată cum nu mai fusese vreodată în viața ei. Parcă poverile întregii lumi, pe care le purtase atâta vreme în suflet, se risipiseră ca prin minune. Soarele din zorii zilei îi mângâia cu razele sale chipul fericit. Nici urmă de ochi triști, acum era toată numai un zâmbet. Era din nou ea.

-A avut dreptate femeia aceea, nu mai simt urmă de răutate în mine, bine că am pus-o în cântec și am lăsat-o în urmă. S-a risipit în văzduh, își spuse în sinea ei fetița și porni la drum.
Mergea ce mergea și se oprea din când în când să își tragă sufletul. Atunci o vedea pe femeia bună peste tot în jurul ei, în foșnetul vântului, în lumina soarelui, în susurul apei. O vedea veghind asupra ei și luminându-i calea înapoi spre casă. Fetița zâmbea. Se odihnea puțin, iar apoi își continua drumul spre casă, neabătută…

În noaptea în care fetița cântă și își puse toată răutatea în cântec, întreaga natură o ascultă. O ascultă și femeia misterioasă, cu drag. Fusese cel mai frumos cântec pe care îl auzise vreodată. Nici urmă de răutate în el. Când simți că fetița nu mai avea nevoie de ea, femeia plecă, îndreptându-se spre altă pădure, așteptând alți copii rătăciți, gata să le arate drumul înapoi spre casă, așa cum i-l arătă și fetiței.

După un drum lung, veni și clipa mult așteptată în care fetița ajunse în sfârșit acasă. Mama ei o întâmpină de data aceasta cu întreaga iubire din lume, pe care o purtase întotdeauna în ea, cu drag și cu căldură. Îi făcu cadou o pelerină minunată, nouă-nouță, brodată cu trudă de mâinile ei. Fratele ei, la fel. Era fericit să o vadă și o strânse lung la piept. Îi făcu cadou un coșuleț nou și frumos din nuiele, împletit chiar de el.

Se bucurară toți de reîntâlnire și de modul tainic în care iubirea își făcuse drum până la ei. Fetița era fericită că, în sfârșit, după atâta vreme, își găsise drumul înapoi spre casă. Acum acasă i se părea locul cel mai frumos de pe lume.

La un moment dat, trecu prin fața unei oglinzi și își văzu chipul reflectat în ea. Tresări când se văzu și aproape că nu se recunoscu. Era acum o femeie în toată puterea cuvântului, nici urmă de fetița speriată și necăjită. Pe micuță o mai putea recunoaște doar în ochii scânteietori și în uimirea din ei. Îi plăcea de minune ce vedea în oglindă! Nu știa când se transformase în femeie, probabil pe drumul lung înapoi spre casă. Cât de greu i se păruse, dar ce minunat fusese, până la urmă!

Și mai vedea ceva în oglinda din fața ei. Un zâmbet blând, care se cuibărise pe nesimțite pe chipul ei, asemenea celui al femeii frumoase din pădure. ”Ce minunat este să fii din nou acasă!”, gândi ea, ”pentru prima oară după mult timp, poate pentru prima oare vreodată!...”
Femeia ieși în grădină sub privirile pline de admirație ale mamei și ale fratelui ei, devenit și el bărbat între timp. Părea că nu o recunoșteau și o priveau cu încântare, de parcă era prima oară în viața lor când o vedeau. Soarele îi mângâia pe toți cu razele sale și pe măsură ce ea zâmbea cu recunoștință, și pe chipurile lor își făcea loc, pe nesimțite, câte un zâmbet...

Dintr-o dată, de nicăieri, fetița care fusese cândva, își făcu pentru câteva secunde apariția. De fapt fusese întotdeauna acolo, în deplină siguranță și bine adăpostită în sufletul femeii... Acolo era cel mai potrivit loc din lume în care să locuiască de acum înainte.

Fetița înțelese acum, în sfârșit, că nu există copii răi. Se uită și ea, cu ochii mari și plini de admirație la femeia care devenise între timp. Femeia o îmbrățișă și o strânse la piept cu întreaga iubire din lume, pe care i-o putea, în sfârșit, dărui.

Iar zâmbetul plin de blândețe și de recunoștință pe care îl purta fiecare, femeie și copil, deveni, în secunda aceea, firul invizibil care le-a legat pentru totdeauna...

SFÂRȘIT

 (Povestea asta ți-o dedic, cu mult drag, T.!)


psiholog Monica Popa

Social media


Cabinet psiholog - Monica Popa © Toate drepturile rezervate

Continuînd navigarea pe acest site sunteți de acord cu faptul că folosește cookie-uri. Mai multe informații despre politica de cookie (click aici)