fbpx

Broscuta care nu iubea vântul

Broscuţa ţestoasă trăia fericită în oaza ei de linişte. Înota, se înfrupta din deliciile naturii, iar apoi se tolănea leneşă sub rezele fierbinţi ale soarelui auriu. Nu o deranja decât vântul care se mai abătea din când în când asupra insuliţei pe care îşi ducea liniştită traiul. Era o broscuţă fericită.

Nu avea prieteni, dar asta nu o deranja. La ce buni, în fond prietenii, îşi spunea, când viaţa era atât de frumoasă? Într-o bună zi dădu peste un rac înroşit de căldură.

– Ce faci, broscuţo? o întrebă prietenos, târându-şi după el cleştii plini de nisip.

– Bine, mă bucur de viaţă, îi răspunse ea cu un aer superior. Şi îşi întinse gâtul şi mai tare pe nisip, parcă pentru a absori tot soarele acelei zile toride.

– Broscuţo, te rog să mă ajuţi. Am nevoie de un prieten. Ştii, eu nu sunt din partea locului, m-a aruncat aici pe țărm un val imens şi urâcios, acum trei zile, după furtuna aia zdravănă. Mă plictisesc de moarte pe aici, nu cunosc pe nimeni, eşti prima vietate care îmi iese în cale. Mă rog, în afară de căluţii de mare pe care i-am cunoscut alaltăieri, dar ei nu se pun, deoarece ei n-au nevoie de mine pentru că se au unul pe altul.

– Eu nu am nevoie de prieteni, replică plictisită broscuţa. Am tot ce vreau aici. Apă, câtă vezi cu ochii, soare, cât am nevoie, hrană, câtă pot înghiţi. Nu mă supără nimic pe malul ăsta minunat de ocean. Mă rog, mă mai deranjează vântul, dar n-am ce-i face. Bate când are el chef. Odată m-a aruncat cât colo, departe de tot de plajă, de mi-a luat două zile întregi să ajung înapoi la apă. E un impertinent, îl detest. Dar, în afară de el, nimic nu mă tulbură aici. Aşa că te rog nu o face nici tu, căci eu nu am nevoie de prieteni. Am nevoie doar de relaxare şi de starea mea de bine. Asta e tot ce contează.

Racul se întristă şi o porni înapoi, târându-şi după el cleştii mari şi lăsând pe nisipul încins urma drumului său în direcţia opusă.

Broscuţa se bucură mai departe de viaţă. Decise să înoate puţin, aşa că porni cu pas agale înspre apă. Era răcoroasă şi plăcută, o binecuvântare. În vreme ce înota în voie se trezi că o strigă cineva.

– Broscuţo, cum te cheamă? o iscodeau două fiinţe colorate. Broscuţa se uită mai bine şi văzu doi căluţi de mare, unul argintiu şi celălalt auriu.

– Mă cheamă cum mă cheamă, răspunse tăios, dar ce treabă aveţi voi cu mine? S-a terminat oceanul şi nu mai aveţi pe unde înota? se răsti enervată la ei. Căluţii de mare se uitară nedumeriţi unul la altul.

– Aaa, nu, întrebam şi noi aşa. Nu am vrut să te deranjăm, voiam doar să ne împrietenim. E frumos să ai prieteni. Nu putem trăi singuri.

– Eu nu am nevoie de prieteni, răspune răspicat broscuţa. Și pot trăi foarte bine și singură. În plus, voi sunteţi doi, aşa că n-aveţi decât să vă împrieteniţi unul cu celălalt, mai spuse şi înotă mai departe, îndepărtându-se de ei.

Ziua trecu liniştită şi multe altele asemenea ei îi urmară. Broscuța se bucura de viața ei frumoasă. Într-o după-amiază, însă, o trezi din somnul liniștit un şuierat îngrozitor. Ieşi speriată din carapace şi văzu că un vânt năprasnic se abătuse asupra insuliţei ei preferate. Palmierii se agitau speriaţi aruncându-şi frunzele în toate părţile, nisipul zbura prin aer, împrăștiind cioturi uscate, plante și pietricele.

”Asta nu-i a bună”, gândi broscuţa. ”Urăsc vântul!” Nici nu apucă să-şi termine bine gândul, că o pală de vânt o luă pe sus, o purtă nemiloasă prin aer ca pe un fulg şi o trânti atât de departe de apă, încât nici nu o mai vedea. Se izbi de un trunchi de copac de pe plajă şi căzu cu faţa în sus, înspre cer.

Broscuţa se sperie foarte tare. Ştia că singură nu se putea întoarce pe partea cealaltă, avea nevoie de ajutor. I se mai întâmplase asta o singură dată, când era doar un pui de broscuţă, însă atunci era cu fraţii ei, iar mama ei o ajutase să revină repede cu picioarele pe pământ. Dar mama ei nu mai era, iar cu fraţii nu păstrase legătura.

Vântul bătuse aşa toată ziua. Trecură ore bune, se făcu noapte, iar broscuţa era tot acolo, răsturnată, privind în sus, spre cer. Vedea numai stelele. ”Ce bine mi-ar prinde acum un prieten”, se gândi întristată. ”M-ar putea ajuta să mă întorc pe partea cealaltă.” A doua zi dimineaţă trecu pe acolo un rac, dar nici măcar nu o băgă în seamă. Mai trecu o zi şi broscuţa era din ce în ce mai deznădăjduită. La un moment dat, auzi o voce cunoscută.

– Ce faci aici, broscuţo? se auzi vocea racului care o rugase cândva să fie prieteni și cu care ea fusese atât de nepoliticoasă. Broscuţa tresări când îl recunoscu. Nu mai simţise niciodată o asemenea bucurie la vederea cuiva.

– Racule, te rog, ajută-mă să mă întorc. Stau aşa de la vântul de acum două zile, sunt speriată şi flămândă şi nu mă pot ridica de una singură. Racul o măsură uimit din priviri.

– Nu pot să te ajut. Dacă te-aş ajuta, ar însemna că îţi sunt prieten. Dar eu nu am nevoie de prieteni. M-ai învăţat chiar tu, în ziua aceea, că nu ai nevoie de prieteni şi am ajuns să îţi dau dreptate. Așa că i-am alungat şi eu pe cei pe care îi aveam. Am devenit un rac singuratic şi mi-e foarte bine aşa. Plec acum, sunt grăbit.

– Dar, racule, te rog… apucă să mai strige broscuţa, însă racul se făcu rapid nevăzut. Pe broscuţă o podidi plânsul şi simţea cum lacrimile fierbinţi se preling din ochii ei reci, pe carapacea uscată.

Adormi plângând şi privind cerul plin de stele. Venise a doua noapte şi broscuţa stătea aşa deja de ore bune. Visă că era din nou fericită, că înota şi stătea la soare. Îi visă şi pe căluţii de mare, cărora le cerea smerită ajutorul, dar și ei îi întorseseră spatele. Au privit-o cu răceală şi au înotat mai departe. Ei se aveau unul pe altul, ea, însă, nu avea pe nimeni. Oare unde erau fraţii ei acum? Într-o zi va porni în căutarea lor...Broscuta si vantul

Se trezi speriată de un şuierat. Era din nou vântul, singurul vinovat pentru starea deplorabilă în care se afla. Ar fi vrut să se ia la harță cu el, dar știa că asta nu avea să rezolve nimic. Dar oare cum ar fi fost dacă nu l-ar mai fi acuzat pe vânt, dacă nu l-ar mai învinovăți pentru situația în care se afla? Cum ar fi dacă l-ar ruga chiar pe el să o ajute? Nu avea de ales, aşa că făcu o încercare.

– Vântule, te rog frumos, întoarce-mă cu picioarele pe pământ, rosti broscuța cu sfială. Vântul se făcu că nu o aude şi şuieră liniştit mai departe.

– Vântule, te rog, nu am pe nimeni pe lume, doar tu mă poţi ajuta şi îmi poţi salva viaţa. Altfel, voi muri aici, de foame şi de sete, la umbra acestui copac.

– Dar tu mă urăşti, ai spus-o de atâtea ori, rosti vântul neînduplecat, apropiindu-se de copac. De ce te-aş ajuta?...

– Te rog, vântule, iartă-mă pentru că am vorbit urât despre tine. Te uram pentru că mi-ai făcut rău într-o zi. Ajută-mă şi voi învăţa să te iubesc din nou.

– Rostul meu este să adiu, să şuier, să suflu cu putere, spuse vântul. Asta este menirea mea. Eu aduc norii binefăcători de ploaie. Sau îi împrăştii pe cei negri, de furtună. Oamenii îmi mulţumesc şi se bucură când simt cum adiu. Nu am vrut să îţi fac rău în ziua aceea. În viaţă se întâmplă şi lucruri bune şi lucruri mai puţin bune. Dar dacă ajungem să-i urâm pe ceilalţi pentru toate lucrurile care ni se întâmplă, oare în ce ne transformăm?... Broscuţa s-ar fi uitat în jos, ruşinată, însă nu putea, aşa că închise ochii. Data viitoare când am să bat, continuă vântul, adăposteşte-te în nisip sau intră în apă. În felul ăsta nu vei păţi nimic, iar eu voi putea bate în continuare liniştit. Natura are nevoie de mine, spuse cu seriozitate vântul.

– Am greșit crezând că nu am nevoie de prieteni, spuse cu un oftat broscuța. Și am greșit urându-te. Îmi pare rău…

– Să ştii că eu nu sunt un vânt ranchiunos, aşa că te voi ajuta. Dar te rog, încetează să mă mai urăşti. Îţi face rău, în primul rând ţie, spuse vântul şi începu să sufle cu blândeţe în direcţia broscuţei, până o răsturnă înapoi. Când se văzu din nou în picioare, broscuţa nu îşi putu crede ochilor. Nu ştiuse până atunci ce înseamnă să fii recunoscător, însă acum o simţea cu toată fiinţa.

– Îţi mulţumesc din tot sufletul, vântule!

Dar până să apuce să termine de vorbit, vântul se făcuse deja nevăzut. Broscuţa o porni înspre apă. Nu mai mâncase de aproape trei zile. Era înţepenită şi carapacea îi era încinsă de la căldură. Când ajunse în apă o încercă o bucurie de nedescris, se simțea ca și când ar fi ajuns din nou acasă. Printre valuri îi întâlni pe cei doi căluţi de mare.

– Căluților, mai vreţi să fiu prietena voastră?

– Daaa, rostiră într-un glas căluţii. Sigur că vrem! Orice prieten în plus e o bucurie!

Broscuţa zâmbi fericită și emoționată de căldura pe care i-o arătau. Era recunoscătoare că o iertaseră pentru felul în care le vorbise. Se hotărî atunci să nu mai vorbească niciodată așa cu vreun alt căluț de mare. Decise să pornească chiar în ziua aceea în căutarea racului și să-i povestească și lui cât de important este să ai prieteni…

De atunci broscuţa nu s-a mai temut niciodată de vânt. Ba chiar a învăţat să îl iubească. Ori de câte ori el avea treabă şi sufla cu putere, broscuţa se uita cu recunoştinţă spre văzduh şi zâmbea. Apoi se adăpostea, aşa cum o învăţase vântul. Era convinsă că de acolo de unde era, vântul o vede şi îi zâmbeşte înapoi cu drag.


psiholog Monica Popa

Social media


Cabinet psiholog - Monica Popa © Toate drepturile rezervate

Continuînd navigarea pe acest site sunteți de acord cu faptul că folosește cookie-uri. Mai multe informații despre politica de cookie (click aici)