fbpx

Joaca de-a Dumnezeu

Adela era o adolescentă ca oricare altele. Nici prea înaltă, nici prea scundă, fără să fie vreo frumusețe ieșită din comun, însă extrem de inteligentă și cu o privire ageră umbrită de două sprâncene negre și dese. Deși prima din clasă ani de-a rândul și cu o sete nestăvilită de cunoaștere, Adela ascundea o mare suferință. Tatăl ei plecase de acasă, părăsind-o pe mama ei pentru o altă femeie, iar copila, fără prea multe cunoștințe la capitolul viață, își dezvoltase convingerea că iubirea nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru ea.

Nu fusese niciodată pasionată de mâncare, însă de la un moment dat, constatase că nimic altceva din jur nu o mai facea fericită. Ieșirile cu prietenii nu o mai entuziasmau, haine nu avea nici o tragere de inimă să își cumpere, iar despre petreceri, nici nu putea să fie vorba. Momentele ei unice de răsfăț ajunseseră să fie cele în care era singură acasă, când mama ei era plecată, şi în care se refugia în camera ei cu două ciocolate întregi pe care le savura pe îndelete.

Nu putea înțelege de ce unei femei i se poate refuza dintr-o dată dreptul la a-l avea lângă ea pe omul cu care pornise la drum. Sau de ce unei adolescente care își adora tatăl i se poate refuza să se bucure de prezența și de atenţia lui.

Ajunsese să se refugieze în mâncare și cele două ciocolate nu-i mai ajungeau de mult. Se trezea adesea în miez de noapte și nu își mai găsea somnul decât târziu, spre dimineață. Lacrimile i se uscau pe perna din material albastru pe care și-o înghesuia și mai tare sub cap, ca să uite, cumva, toată povestea care îi sfâșia sufletul.

Și nu recunoștea. Nu voia în ruptul capului să recunoască prin ce trece. Să ceară ajutorul. Să admită că e greşit să te consideri un învins al vieții. Căci, la cei nici 16 ani, ea deja se simțea așa. La școală era tot prima, însă celor care o cunoșteau bine nu le era greu să vadă că sub zâmbetul care devenise mai șters zăcea o mare de suferință.

Plecarea lui de acasă s-a petrecut atât de fulgerător, de parcă nu ar fi locuit niciodată acolo. L-a reîntâlnit pe tatăl ei pe stradă, total întâmplător, într-o zi în care nici măcar nu-i venise să iasă din casă. Era singur și părea fericit. Ea era singură și era devastată. Pentru că el avea cu cine să se bucure de fericire, iar ea, copilul lui, nu avea nici cui să-și strige suferința. I-a spus un ”te urăsc” răspicat și a dat să meargă mai departe. El a prins-o de braț și nu a mai vrut să o lase să plece. ”Revino-ți, i-a spus, nu te-am părăsit, eu și mama ta am decis împreună să ne continuăm viețile separat.”

Neconvingător, gândise ea atunci. I-a aruncat o privire plină de ură și s-a smucit din strânsoarea fermă care o țintuise locului. A plâns tot drumul înapoi spre casă, iar când a ajuns s-a închis în camera ei și a început să își muște pumnii cu înverșunare, de parcă bietele sale mâini aveau vreo legătură cu haosul emoțional în care simțise că intrase din momentul în care tatăl ei decise că putea fi mai fercit într-un alt cămin.

Îi veni o idee sinistră... Îi mai trecuse de câteva ori prin minte, de când plecase tatăl ei de acasă, însă nici măcar nu avu curajul să recunoască că s-a gândit la asta... Ce ar fi dacă ar simula o sinucidere? Dacă ar lua o supradoză de ceva, cum văzuse ea în filme... Și nu, nu avea ce să i se întâmple pentru că mama ei, care de ani de zile avea aceeași rutină, de parcă timpul ei s-ar fi oprit supărat în acelaşi loc, ar ajunge acasă și ar găsi-o la timp...

Asta în cel mai rău caz, deoarece nu avea de gând să ia o doză letală... Poate doar un pumn de Paracetamol sau de Algocalmin, nu aveau cum să-i facă prea mult rău... Tot ce își dorea era să-l determine să se întoarcă din nou acasă... Și asta, da, asta era o idee minunată. Când va auzi de isprava ei va lăsa și iubită și viață nouă și va reveni vinovat şi spăşit acasă. Mai iubitor și mai cald ca niciodată. Aşa a gândit Adela în ziua aceea.Joaca de a Dumnezeu

Planul era deja pregătit, deși părea mai degrabă un joc pentru mintea ei naivă. A lăsat și ușa deschisă, pentru ca, în cazul în care i s-ar face rău, maxim rău, mama ei să poată intra cu ușurință în casă. Când se va termina totul va deschide ochii și va vedea privirea tatălui ei, care va alerga într-un suflet când va afla ce s-a întâmplat, paralizată de îngrijorare, deasupra ei.

Adela a mers în bucătărie și și-a turnat un pahar plin cu apă. S-a întins după cutia de analgezice. Nu era acolo. Hmm, planul părea că începe să dea greș, și era de abia la început. A găsit o cutie similară celei în care ținea mama ei Algocalminul. Nu se vedea prea bine ce scrie pe ea, eticheta era ştearsă, în fine, nu mai conta, ăla trebuia să fie, era mult prea hotărâtă să ducă la bun sfârșit jocul ei de-a sinuciderea, iar mintea ei febrilă parcă începuse să o ia razna, surescitată la gândul de ce avea să facă.

„Ok, voi lua din ăsta, iau doar două pastile, nu are cum să mi se întâmple nimic. Îmi va fi maxim greaţă. Nu are cum să fie periculos, nu ar ține mama în casă chestii letale, ea care e atât de precaută. Doar sunt medicamente, deci în principiu fac bine, nu?!”... încerca să-și facă curaj, căci simţea că-i vine să dea înapoi.

Două guri de apă şi cinci minute mai târziu, nici un efect al pastilelor colorate... "Mai iau încă două, nici măcar amețită nu sunt." Era 18.15, iar mama Adelei ar fi trebui să ajungă acasă în maxim 15 minute, ieşea întotdeauna la ora 18.00 de la florărie, și nu avea obiceiul să întârzie. Florăria era foarte aproape de casă. Aproape nici un efect nici a doua oară decât o vagă amețeală și dorința vie și arzătoare să se întâmple ceva, orice, care pusese stăpânire pe ea... „Ultimele două pastile și gata, mă opresc, renunț...” își spuse.

A urmat încă o înghițitură de apă. Și încă una. Și apoi încă una...

Opt și patruzeci de minute. Ca în fiecare seară de vineri, Ioana, mama Adelei, se întorcea de la florăria unde făcea buchete sublime de flori pentru oameni care se iubeau sau pentru oameni care erau de mult străini unul de celălalt. Se întreba adesea unde ajungeau ele și cât de multă bucurie puteau să aducă, în caz că aduceau. Urcă cele cinci trepte care duceau spre parter, acolo unde locuiau ele. Ciudat, ușa era descuiată și știa că Adela, care trebuia să fie deja acasă, nu obișnuia să o lase așa. Dimpotrivă, o certa adesea că o închidea de prea multe ori, iar ea se temea că ușa s-ar putea bloca.

O strigă, dar nu îi răspunse nimeni. Ușa la bucătărie era închisă, iar înăuntru era lumină. „Îmi face vreo surpriză, cum obişnuieşte ea” se gândi... Deschise uşa cu un gest ușor. Adela era întinsă pe jos, cu un flacon gol de pastile răsturnat lângă ea. Pe masă, un pahar mare de apă în care mai rămăseseră două degete din lichidul transparent.

Adelaaaaaa!... răsună strigătul disperat al femeii... Nimic. Chipul fetei încremenise într-un zâmbet înghețat și palid. S-a aruncat ca într-un vis asupra ei, pe covor, i-a luat capul în mâini. Era rece. Adela a ei, care o încuraja întotdeauna şi care cu câteva ore în urmă era atât de plină de viață, era acum rece.

Peste mintea ei se lăsă parcă o ceață albă și vâscoasă. Ambulanță, sirene, paramedici... Deces... Ora... Auzea vocile străine în jur, dar nu le recunoştea. Nu mai recunoştea şi nu mai înţelegea nimic. Era ca un coşmar din care îşi dorea cu disperare să se trezească.

O rochie albă de mireasă și o înmormântare în care totul părea ireal. Da, și un tată, de data asta prezent, însă distrus de durere... Mama ei întârziase în seara cu pricina... Se întâlnise cu fostul ei soț, cu tatăl Adelei, care o căutase la florărie. Voia să se întoarcă acasă, la ele. Îi părea rău de tot ce se întâmplase și își dorea din tot sufletul o împăcare. Era atât de entuziasmată că avea să-i dea fiicei sale o asemenea veste, că alergase într-un suflet spre casă, după ce discuția cu fostul soț, care durase mai bine de două ore, luase sfârșit. Decise în seara aceea să îl ierte şi să-i mai acorde o şansă, mai ales de dragul fetei, aşa că totul era stabilit, aveau să formeze din nou o familie şi tot ce mai rămăsese de făcut era să îi dea Adelei vestea cea bună.
.......................................................................................
Adela nu găsise cutia cu Algocalmin. Nici nu avea cum. Pe raftul din bucătărie era un medicament foarte tare, ce se administra cu prudență și care îi fusese prescris bunicului ei, când se internase în spital cu severe probleme de coagulare a sângelui. Îl înghițise pe tot. Cutia cu analgezice o luase mama ei cu ea într-o dimineață, când se trezise cu o migrenă puternică.

Era încă pe fundul genții ei...

 


psiholog Monica Popa

Social media


Cabinet psiholog - Monica Popa © Toate drepturile rezervate

Continuînd navigarea pe acest site sunteți de acord cu faptul că folosește cookie-uri. Mai multe informații despre politica de cookie (click aici)