A fost odată o fetiță care locuia împreună cu mama și cu fratele ei mai mare. Mama ei îi repeta într-una că este un copil nerecunoscător, însă fetița simțea că ea nici măcar nu o vede. Îi spunea mereu că este o fetiță rea. Asta și toate momentele în care se simțea exclusă și marginalizată o dureau foarte tare pe fetiță. Visa mereu la ziua când avea să crească mare și la femeia care ar putea deveni. 

Broscuţa ţestoasă trăia fericită în oaza ei de linişte. Înota, se înfrupta din deliciile naturii, iar apoi se tolănea leneşă sub rezele fierbinţi ale soarelui auriu. Nu o deranja decât vântul care se mai abătea din când în când asupra insuliţei pe care îşi ducea liniştită traiul. Era o broscuţă fericită.

Adela era o adolescentă ca oricare altele. Nici prea înaltă, nici prea scundă, fără să fie vreo frumusețe ieșită din comun, însă extrem de inteligentă și cu o privire ageră umbrită de două sprâncene negre și dese. Deși prima din clasă ani de-a rândul și cu o sete nestăvilită de cunoaștere, Adela ascundea o mare suferință. Tatăl ei plecase de acasă, părăsind-o pe mama ei pentru o altă femeie, iar copila, fără prea multe cunoștințe la capitolul viață, își dezvoltase convingerea că iubirea nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru ea.