fbpx
  • Blog

Bărbaţii şi vulnerabilitatea

Nu e uşor să fii bărbat în zilele noastre. N-a fost nicicând uşor, nici pe vremea când bărbatul trebuia să vâneze şi când de îndemânarea sa depindea hrana celor care îl aşteptau flămânzi, nici acum, când el e cel responsabil de ratele la apartament, plata vacanţei în străinătate sau costurile şcolii private pe care o frecventează copilul. De acord că acum cheltuielile se împart la doi, însă stereotipurile de gen, cu “stâlpul casei” şi “capul familiei” funcţionează la fel de bine şi azi, ca şi acum 50 de ani. Şi au, bineînţeles, costurile lor.

Şi bărbaţii suferă. Şi bărbaţii dezvoltă depresie, anxietate şi alte tulburări emoţionale. Şi lumea bărbaţilor e zdruncinată din temelii în urma unei despărţiri sau a unui divorţ dureros, şi ei simt nevoia să îşi plângă pierderile, şi pe ei moartea unui părinte sau a cuiva drag îi destabilizează profund. Pentru că, surpriză, sunt şi ei oameni.

Bărbaţilor, însă, nu li se permite să plângă. Ei nu au voie, sub nici o formă, să îşi manifeste slăbiciunile. Lor nu le este permis de societate să îşi plângă jalea, aşa cum ar trebui, nici măcar atunci când este vorba despre o pierdere semnificativă. Trebuie să fie impenetrabili la suferinţă, a altora, dar mai ales a lor şi le este “interzisă” social afişarea şi exprimarea emoţiilor. Şi în felul acesta, li se face o mare nedreptate.

Femeile plâng şi astfel descarcă o parte din tensiunea emoţională, însă bărbaţilor li se refuză această opţiune, de aceea de foarte multe ori când se confruntă cu o durere emoţională profundă recurg la consumul de alcool. De altfel, bărbaţii sunt de două ori mai predispuşi decât femeile să dezvolte dependenţă de alcool şi alte tipuri de adicţii.

Pentru că li s-au impus aceste restricţii, bărbaţii nu prea ştiu cum şi când să ceară ajutorul atunci când se simt copleşiţi. Nu au fost învăţaţi. Nu au fost obişnuiţi să admită că au o problemă. Pentru că au fost crescuţi crezând că ei nu au nevoie de sprijin, că ei pot fi, sunt şi trebuie să fie, cu orice preţ, puternici. PUTERNICI.Barbatii si vulnerabilitatea

Şi imaginaţi-vă cam cât de echilibrat poate să devină un bărbat care nu ştie să îşi recunoască emoţiile, nu are curajul să le admită existenţa şi care nu a fost învăţat să le exteriorizeze. Nu, nu va fi foarte stabil emoţional, ci va fi dobândit până la vârsta adultă foarte multă fragilitate, pe care nu va şti cum să o gestioneze.

Nu e simplu să creşti un bărbat matur, asumat, echilibrat, când tu ca mamă te afli într-o relaţie toxică şi disfuncţională cu tatăl său. Pentru că acesta este modul în care el se va raporta ulterior la lume, prin prisma a ceea ce a văzut acasă. Nu ai cum să creşti un bărbat matur nici când îi oferi luna de pe cer, îi faci toate poftele şi îi transmiţi ideea că i se cuvine tot ceea ce îşi doreşte. Nici când nu îi trasezi nici un fel de limite, de care are atât de multă nevoie. Nici când îi condiţionezi iubirea de rezultatele şcolare sau de alte comportamente. Nici când eşti un părinte hiperprotector, care nu îl lasă pe viitorul bărbat să exploreze, să experimenteze. Nici când eşti un tată extrem de critic cu el, transmiţându-i mesajul că orice face e greşit şi că n-a fost şi nu va fi niciodată în stare de nimic. Nici când îi invalidezi emoţiile şi îi spui că e slab pentru că plânge...

Creşti un bărbat matur şi echilibrat emoţional cu iubire. Acesta e ingredientul "secret". E tot ce are nevoie un băieţel pentru a deveni un bărbat. Va creşte cu ideea că merită să primească aceeaşi iubire care i-a fost arătată în familie, în special în relaţia cu mama.

Băieţii care nu au avut voie să îşi exprime emoţiile când au fost mici deoarece le-au fost invalidate sistematic de părinţi care şi-au dorit să facă din ei adulţi “puternici”, nu nişte “papă-lapte”, care au fost expuşi constant la mesaje de genul “nu plânge, eşti bărbat”, “băieţii nu au voie să plângă” etc. plâng mai târziu, în multe alte feluri...

Aceşti bărbaţi poartă în sufletele lor poverile unor conflicte nerezolvate cu nişte părinţi care nu au ştiut sau nu au putut fi acolo lângă ei atunci când ei au avut cea mai mare nevoie. Şi încă încearcă să le demonstreze unor părinţi critici sau absenţi că sunt valoroşi şi că merită să fie văzuţi şi auziţi…

Vestea bună este că dintre aceşti bărbaţi, foarte mulţi aleg să vină la psihoterapie. Pentru că realizează, la un moment dat, că nu sunt invulnerabili, că nu sunt de piatră. Şi îşi dau seama că nu mai vor, da, nu mai vor să fie puternici. Că s-au săturat să trăiască în clişee.

Şi învaţă că sunt şi ei oameni şi că au voie să se manifeste ca atare. Că au voie să dea frâu liber tuturor emoţiilor îngropate în ei în timp. Că e un drept care li s-a refuzat atâta vreme, în mod greşit. Şi îşi fac curaj şi îşi dau încet-încet măştile jos, rând pe rând. Şi rămân faţă în faţă cu ei, dezbrăcaţi de poverile pe care le-au purtat nejustificat de mult şi nejustificat de incorect faţă de ei înşişi. Dobândesc curajul de a fi vulnerabili şi le place lucrul ăsta, mai ales senzaţia de libertate care vine odată cu el.

În momentul acela fac un prim pas necesar pentru a ajunge mai aproape de ei înşişi şi pentru a redescoperi drumul înapoi către ei. Un drum care a existat dintotdeauna, însă pe care doar îl uitaseră…

Cu drag,
Monica

 

 

 


psiholog Monica Popa

Social media


Cabinet psiholog - Monica Popa © Toate drepturile rezervate

Continuînd navigarea pe acest site sunteți de acord cu faptul că folosește cookie-uri. Mai multe informații despre politica de cookie (click aici)